30 octombrie 2010

Si totusi nu..

Stress... cred ca asta e cuvantul care poate descrie cel mai bine starea mea din ultima luna. Tot ce e in jurul meu trebuie sa ma streseze, sa faca zgomot, sa ma calce pe picioare.. Vreau liniste. Pana nici muzica de relaxare nu ma mai incalzeste cu nimic, si nici mirosul de scortisoara... cea mai placuta aroma ce imi poate gadila nasul. Azi mi-am luat o cutie cu lumanarele, nu se putea sa trec pe langa raionul lor fara sa ma reped putin in ele. Pana acum am stat numai cu nasul in ele.. mirosul lor mi-a invadat narile dar parca si el ma streseaza.

Poate si din cauza starii de oboseala. M-am trezit la 6:10; alarma sunase la 5:45 dar nu-mi aduc aminte cand si cum am oprit-o. Am mers la scoala pt. cele 4 ore pe care le am vinerea, apoi am umblat.. am colindat magazinele de prin Romana. M-am indreptat spre casa si am stat pe scaun in metrou langa o doamna care avea 2 dinti intr-o cutie metalica. Se juca cu ei .. cu drag. Am coborat din metrou cu o statie inainte pentru a gasi o clinica ORL ca sa vad ce am la gat. Dar n-am gasit. Apoi am ajuns acasa, mi-am aruncat geanta si am plecat iar. Tot in cautare .. dar nimic. In cautarea imaginatiei, fericirii, zambetelor -imi plac oamenii care zambesc- aa.. si a centrului ORL. In orice caz, n-am gasit nimic. Am ajuns epuizata si infometata acasa; am avut o ora libera si .. am plecat iar. M-am intalnit cu Alex si am impartit pentru vreo 20 de minute o banca.. n-am avut mare lucru de vorbit.. in general stie totul dinainte sa-i zic eu. E de-ajuns sa-i spun un cuvant ca-si da seama in ce stare sunt, ce s-a intamplat etc. Apoi am plecat acasa ca un robotel. Aglomeratie mare.. nervi, stres. O femeie solida ma ia in piept ca pe un fulg si ma taraste dupa ea ca si cand nu si-ar da seama ca e un om lipit de ea, in timp ce omuletul incearca sa-si faca loc prin aglomeratie sa scape de bastard. O studenta de la Arhitectura mai are putin si-i baga ustensilele in ochi unui tip, apoi ajung in capatul scarilor la Unirii si privesc, coborand incetisor, gloata, peronul neincapator cu oameni ce vin si pleaca.. Asa teleghidata am ajuns si acasa. Acum stau si scriu in loc sa ma odihnesc si simt ca n-am chef de nimic.. De fapt, de cand cu starea asta chiar n-am chef de ni-mic. As sta toata ziua. Si as rontai cate ceva. Atat.. acum fac totusi un efort si ma duc la dus, apoi la somn. Cred ca se va gasi ceva/cineva care sa ma ajute sa-mi revin. Doar sunt o norocoasa, nu? :) A, nu, nu, nu, a nu se intelege ca am nevoie de "Ce ai maaaaaa?". Nu.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Comentariile nesimtite nu vor fi aprobate!