20 iunie 2011

Faze penibile in clasa

Cu bune si cu rele, inca un an de liceu a trecut peste mine, un an ce a avut acelasi rol imporant, de a-mi aduce niste amintiri placute si bune invataminte. Dar in aceasta postare nu voi vorbi despre ce am invatat eu in acest an si despre lucrurile bune ce mi s-au intamplat pentru ca nu vreau sa plictisesc, ci voi povesti 2 dintre cele mai penibile intamplari cu profesori :).


In capul listei sta, bineinteles cea mai amuzanta: Vineri dimineata, ora 7:30. Sfarsitul orei de mate cu una dintre cele mai "simpatizate" profesoare din liceu. Eu, dupa cum obisnuiam, faceam matematica distractiva pe Sudoku din ziarul Ring. Unii colegi mai atenti, altii cu ale lor, la fel ca si mine. Avand in vedere faptul ca nu eram foarte multi in clasa la acea ora, linistea surda permitea remarcarea zgomotelor facute de profa ce statea pe scaun la catedra (inchiderea catalogului, fasait de punga...). Nu ridicam, insa, privirea.

Cand, deodata, o bubuitura puternica spulbera linistea. Ridic speriata capul si ma uit inspre tabla. Profa - nicaieri. Analizez mai atenta peisajul si observ capul blond si poseta Louis Vuitton intinse pe jos, un pantof mai incolo, iar catalogul si punga sub trupul asezat pe burta, in timp ce profa exaclama repetat: "aoleu, aoleu, aoleu!". Pe moment am fost confuza. Nu stiam daca sa rad sau sa sun la salvare. Am crezut ca moare; asta ma speria. Am privit cateva secunde cu ochii mari, nestiind ce sa fac, pana cand mi-am dat seama ca e vie. O clasa intreaga se uita la ea, fara ca nimeni s-o ajute, in timp ce ea nu se oprea din vaitat. Pana cand o voce zice "ajutati-o maaa". Doua fete si un baiat se ridica si se duc inspre ea. Baiatul se apleaca (toata lumea se astepta s-o ia de o mana si sa o ridice), dar peste 3 secunde il vedem pe coleg stand drept langa ea, ea - tot pe burta, el - cu poseta si cu punga in mana, umflandu-si subtil falcile pentru a nu izbucni in ras acolo. Asta pentru mine a pus capac intregii seriozitati. M-am ascuns sub banca si am explodat intr-un ras soptit, cu lacrimi. Desi imi era frica sa nu ma vada, nu ma mai puteam abtine de nicio culoare. Una dintre colege ii pune pantoful la picior, in timp ce ea se ridica, mai mult singura. Se incalta si, dandu-si parul pe spate ca in reclamele la sampon, ne asigura: "N-am nimic!". Apoi isi ia catalogul si pleaca schiopatand. Iese din clasa, dar nu apuca sa inchida usa ca o clasa intreaga izbucneste in ras in gura mare; toata pauza asta am facut, iar ora urmatoare ne-a prins cu dureri de burti si lacrimi pe obraji. In zilele urmatoare a venit la ore ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic.


O alta faza oarecum penibila s-a intamplat la ultima ora de economie. Dupa ce un an intreg profesoara ne-a stresat cu regulile ei si cu desele explicatii inexistente in ceea ce priveste notele acordate, jigniri si tremuraturi de nervi, a venit si momentul sa-si ia 'la revedere'. Asadar, ultima ora: se pregateste sa plece, dar cand sa iasa din clasa zeci de aplauze incep sa rasune in clasa. Profesoara, zambitoare, mandra de ceea ce i se intampla, se opreste si ea in usa si incepe sa aplaude. Problema este ca nici pana acum nu a aflat de ce o aplaudam NOI. :)


Bineinteles ca au fost si altele facute de noi precum cazaturi cu scaunul, cate o injuratura zisa din greseala mai tare in timp ce profesorul tocmai intra in clasa etc. Dar astea sunt cam la ordinea .. anului.

4 iunie 2011

Cat de nesimtita poti sa fii?

Iarasi mi-am deschis apetitul :) .. Deci. Aseara ma intorceam acasa cu metroul. Dupa ce am asteptat 7 minute la Unirii, am urcat intr-un metrou vechi cu care aveam de mers ceva statii. Destul de aglomerat, oamenii s-au repezit sa se aseze, iar mie imi ramasese ca varianta un loc din cele 4 din capatul vagonului (locurile sunt 2 si 2 fata in fata). Ma duc frumos la scaunul respectiv unde observ ca doamna care statea pe celalalt isi pusese posetuta pe cel liber, ea stand cu mainile impreunate in poala. Stau in fata scaunului si ma uit la ea, cu precizia ca va avea bunul simt sa isi ia gentuta de pe scaun. Dar ea nu schita niciun gest. Statea nepasatoare si se uita pe langa mine. Enervata la maxim de nesimtirea vacii de vreo 30 de ani, ii zic frumos: "Imi dati si mie voie?" la care ea isi ia poseta in mare scarba, uitandu-se la mine cu acelasi sentiment, si si-o pune in poala. Ma asez fara sa-i multumesc [dupa parerea mea, merita si scuipata in ochi] si incep sa citesc linistita, cu geanta in poala. Dar posetuta vacii in care mai mult de portofel si telefon nu incapeau, era atat de grea, incat nu a rezistat sa o tina in poala nici macar un minut. O ia si o pune intre noi, revenind la pozitia ei initiala de stat cu mainile in poala. Creierul meu deja scotea fum in timp ce prin cap imi trecea replica pe care am zis-o si o sa ma opresc doar abia atunci cand o sa bat pe cineva.

Culmea sesizarii

Dupa ce am trimis un mail la OPC in ceea ce priveste teapa pe care am primit-o de la un magazin on-line si nu am primit niciun raspuns, am stat putin si m-am gandit, realizand ca nu este prima oara cand o institutie nu isi face treaba asa cum trebuie. Si mi-am adus aminte de culmea culmilor in ceea ce priveste o sesizare:

In seara de 21 noiembrie a anului trecut (de ziua mea) veneam seara din oras. In apropierea blocului meu, o haita de caini fara stapan m-a inconjurat, au inceput toti sa latre si sa sara la mine din toate partile in timp ce eu tremuram din toate incheieturile. De undeva din intuneric a aparut un domn care a inceput sa dea dupa ei si am scapat nevatamata. Si nu era prima oara cand mi se intampla asta, cu aceiasi caini. Asa ca am trimis o sesizare la politia de sector in care le-am povestit toate acestea, spunandu-le ca este un drum pe care esti obligat sa mergi pentru a ajunge la metrou si la oricare alte mijloace de transport si ca zeci, poate chiar sute de oameni si de copii trec pe acolo in fiecare zi, acesti caini reprezentand un mare pericol pentru societate. Pe data de 24 am primit si raspunsul: o hartie semnata si stampilata de directorul general al Directiei pentru Politie Comunitara in care mi se spune ca sesizarea mea a fost trimisa spre cei care se ocupa de aceste cazuri, Autoritatea pentru Supravegherea si Protectia Animalelor. Am asteptat fericita un raspuns, pe care l-am primit pe 30: ei vor trimite o echipa care sa preia cainii, sa vada daca sunt vaccinati bla bla.
Dupa alte cateva zile, primesc si concluzia sesizarii mele: ANIMALELE SUNT VACCINATE.
Bineinteles ca le-am zis ca NU MA INTERESEAZA ca sunt vaccinate, ci ma intereseaza ca ma pot musca! Raspunsul? Pauza. Cainii? Tot acolo.